Dacă cineva ți-ar spune în față că vei merita să fii iubit abia când vei arăta mai bine, vei avea mai mult succes și vei fi ceva mai puțin complicat, probabil te-ai revolta. Dar poate că tu îți spui același lucru de ani de zile, doar ceva mai delicat: „După ce îmi mai pun puțin viața în ordine.”
Sigur, ar fi câte ceva de pus în ordine. Cine nu are de lucru cu sine? Avem obiceiuri proaste, treburi amânate, poate și un fel de a fi pe care uneori îl suportăm greu noi înșine. Totuși, ar fi cam mult să ne privim ca pe o lucrare neterminată, pe care încă nu se cade să o arătăm nimănui.
Și totuși, e ușor să ajungem aici. După ce slăbesc. După ce îmi găsesc un serviciu mai bun. După ce vorbesc cu mai multă siguranță, știu mai multe, am mai puține emoții. Până atunci, mă descurc cum pot cu omul care sunt acum și căruia am mereu ceva să îi reproșez.
Numai că, între timp, viața trece. Iar când reușim, în sfârșit, să schimbăm ceva, găsim imediat altceva care nu e suficient de bun. E greu să fii mulțumit când ai în tine un controlor atât de sever.
Merită să ne uităm la felul în care ne purtăm cu oamenii pe care îi iubim. Un prieten poate trece printr-o perioadă proastă, poate fi nesigur, poate lua decizii neinspirate. Nu îi suspendăm prietenia până când își revine. Știm că este mai mult decât ceea ce nu îi reușește în acel moment. Despre noi înșine parcă ne vine mai greu să credem asta.
Când spun că valoarea stă în omul care ești acum, mă gândesc și la asta. La omul pe care aproape nu îl mai vezi în spatele propriilor greșeli. Cel care știe să fie atent la alții, căruia i se poate încredința ceva, cu care e bine să stai de vorbă sau care nu întoarce capul într-o situație grea. Toate acestea nu devin valoroase abia după ce adaugi lângă ele o realizare spectaculoasă.
Rămâne destul loc să creștem. Și avem nevoie să o facem. Doar că nu văd de ce ar trebui să fim mereu certați cu noi înșine pentru asta.
Când prima impresie iese prea bine
„Cât timp oamenii cumpără ambalajul, nu ajung să cunoască omul adevărat.”
— Bágyok Károly – SeishinDo mester
Cine își caută un partener vrea, firesc, să își arate partea mai bună. Își pune haine în care se simte bine, încearcă să fie atent și nu începe neapărat prima întâlnire cu o listă a tuturor rudelor sale dificile. Nu e nimic rău în asta. E nevoie de timp ca să ne cunoaștem, la fel cum e nevoie de timp pentru încredere.
Prin ambalaj nu înțeleg îngrijirea sau bunele maniere. Mă refer la momentul în care, în speranța de a fi acceptat, cineva își înlocuiește treptat propriile răspunsuri cu unele despre care crede că vor avea mai mult succes.
Celuilalt îi plac drumețiile? Și nouă. Ar pleca duminică în zori? Minunată idee, deși toată săptămâna am așteptat să dormim, în sfârșit, pe săturate. Nu îi place să vorbească prea mult despre sentimente? Sigur, nici nouă nu ne place să complicăm lucrurile. Ba ne-ar plăcea să vorbim uneori despre ele. Doar că, deocamdată, pare mai important să fim pe aceeași lungime de undă.
Bineînțeles, să te trezești devreme pentru o drumeție nu înseamnă să renunți la tine. S-ar putea chiar să îți placă. Problema apare când nu spui niciodată ce ți-ai dori tu, pentru că nu îndrăznești să riști părerea bună a celuilalt.
Așa putem părea niște parteneri minunați. Suntem flexibili, înțelegători, cu noi totul e simplu. Numai că celălalt nu știe câte lucruri au rămas nespuse ca să fie atât de simplu.
Apoi, într-o zi, ni se termină răbdarea. Am vrea să fim și noi ascultați, să conteze și dorințele noastre. Celălalt se uită nedumerit: până acum nu te-a deranjat asta.
Și s-ar putea să aibă dreptate. Cel puțin în privința faptului că nu știa.
Nu întotdeauna celălalt refuză să țină cont de noi. Uneori ne-am ascuns atât de bine nevoile, încât nici nu a avut șansa să le cunoască. Alteori, însă, problema se vede foarte clar de îndată ce spunem primul nu. De aceea contează când începem să fim cu adevărat prezenți într-o relație.
Pentru mine, în spatele ideii de ambalaj se află această întrebare: cum ai putea găsi un om potrivit pentru tine, dacă tu te străduiești între timp să semeni cu altcineva?
E bine că te place. Dar tu îl placi?
La începutul unei relații, ne poate preocupa atât de mult felul în care ne vede celălalt, încât abia mai observăm propriile impresii. În drum spre casă, analizăm dacă am fost suficient de interesanți, dacă nu am vorbit prea mult, dacă ne va mai căuta. Mai rar ne întrebăm dacă noi ne-am simțit bine.
Și asta ar merita să conteze.
Poate ne flatează atenția lui, dar în preajma lui trebuie să cântărim fiecare cuvânt. Poate este foarte atrăgător, însă aproape nu întreabă nimic despre noi. Sau poate nu e nimic în neregulă cu el, pur și simplu nu avem prea multe în comun. Avem voie să observăm și asta. Faptul că cineva se interesează de noi nu ne obligă să avem o relație cu el.
Uneori, căutarea unui partener seamănă cu o candidatură la un loc de muncă despre care încă nu am hotărât dacă ni-l dorim. Să fim acceptați mai întâi, restul rezolvăm noi.
E de înțeles, mai ales când ne lipsește de mult cineva din viață. Ne face bine să primim mesaje, să fim căutați, să trezim interes. Dar merită totuși să fim atenți la cum ne simțim împreună. Putem discuta despre ceva neplăcut? Avem voie să gândim diferit? Ce se întâmplă când lucrurile nu ies așa cum și-ar dori celălalt?
Felul în care încape într-o relație o propoziție simplă poate spune multe despre ea: „Eu aș prefera altfel.”
Nu trebuie neapărat să urmeze o ceartă mare. Poate celălalt spune doar: bine, hai să găsim o soluție. Pentru cine s-a obișnuit să se adapteze înainte de a afla ce se întâmplă într-un dezacord, chiar și o asemenea experiență obișnuită poate conta.
„Așa sunt eu” nu răspunde la orice
Există aici și un lucru care se poate înțelege greșit, iar eu nu vreau să îl ocolesc. Să ne asumăm cine suntem nu înseamnă să ținem cu dinții de toate obiceiurile noastre și să îi lăsăm pe ceilalți să se adapteze.
Dacă rănim pe cineva, nu putem încheia discuția spunând că așa e firea noastră. Dacă întârziem mereu, nu ne apărăm autenticitatea refuzând să schimbăm asta. În relațiile noastre răspundem pentru felul în care ne purtăm unii cu alții. Celălalt are nevoi și limite, la fel ca noi.
Diferența este dacă putem construi ceva împreună sau dacă se adaptează mereu aceeași persoană. Pot spune de ce am nevoie și pot auzi ce îmi spui tu? Putem face concesii fără ca unul dintre noi să înghită regulat ceea ce contează pentru el?
Pentru asta trebuie, desigur, să ne cunoaștem cât de cât. Cine a urmărit mult timp, în orice situație, ce își doresc ceilalți s-ar putea să nu aibă imediat un răspuns propriu. Este întrebat unde i-ar plăcea să meargă și încearcă deja să ghicească ce l-ar bucura pe celălalt.
Nu ajută prea mult să ne mai dăm atunci o sarcină: de acum înainte fii autentic, de preferință fără greșeală.
Putem începe cu lucruri mici. În loc să răspundem imediat unei rugăminți cu „sigur, rezolv”, să ne gândim mai întâi dacă avem într-adevăr loc pentru ea. Sau să spunem că ne-am propus să ne odihnim în weekend. Eventual să recunoaștem că activitatea pe care o adoră toată lumea pe noi nu ne interesează deloc.
Asta nu ne transformă în oameni dificili. Doar le oferă celorlalți câteva informații despre noi pe care nu le aveau.
Și nici nu trebuie să spunem totul deodată. Faptul că vrem să fim sinceri nu ne împiedică să alegem pe cine lăsăm aproape și cât de aproape. Nu suntem obligați să oferim încredere în avans oricui arată interes.
Ce aflăm când dăm ambalajul la o parte
Este posibil ca, așa, cuiva să îi plăcem mai puțin. Nu are rost să îndulcim asta. Sinceritatea nu face orice relație mai bună și nu vine cu garanția că omul la care ținem va rămâne lângă noi.
Dar nici nu ne putem simți în siguranță dacă evităm mereu respingerea ascunzând tot ceea ce ar putea fi respins.
E greu să crezi în iubirea celuilalt când te gândești: bine, dar spune asta doar pentru că nu știe cum sunt în realitate. Primim laude, atenție, afecțiune, și totuși ceva lipsește. Noi știm că toate acestea nu se bazează pe imaginea întreagă.
Eu cred că se poate trăi bine într-o relație în care nu trebuie să stai mereu în gardă. În care poți veni acasă obosit, poți fi stângaci la ceva și în care o părere diferită nu pune imediat în pericol tot ce aveți împreună. Asta nu exclude o ceartă despre cine ce a uitat. Doar că nu trebuie să demonstrăm în fiecare ceartă și că merităm, de fapt, iubirea celuilalt.
Pentru asta este nevoie de doi oameni. Nu putem construi singuri o asemenea relație fiind suficient de răbdători, drăguți și flexibili. Și celălalt trebuie să fie curios cine suntem și să își asume partea lui.
Dacă nu se întâmplă, putem învăța din asta. Uneori și câte ceva despre propriul comportament, pe care ar merita să îl schimbăm. Dar sfârșitul unei relații nu dă un verdict despre întreaga noastră ființă. Nu am devenit mai puțin valoroși pentru că nu am putut rămâne împreună cu cineva.
Putem deveni încă multe lucruri în viață. Putem învăța, ne putem schimba obiceiurile, putem fi mai atenți, mai curajoși, parteneri mai buni. Dar ar fi păcat să punem deoparte până atunci omul care suntem acum. Cu el pornim la drum și pe el îl poate cunoaște cineva astăzi.
Așa că, data viitoare când ești întrebat ce ai avea chef să faci, dă-ți puțin timp pentru răspuns. Poate îți vine în minte și altceva în afară de obișnuitul „mie mi-e indiferent, cum îți convine ție”.
Poate spui doar: duminică dimineața aș prefera să dorm, hai să ne plimbăm după-amiază.
Atât ar trebui să încapă într-o viață în doi.
Bágyok Károly – SeishinDo mester
